Omulețul pișăcios: copii cu urgență la toaletă

Imaginați-vă: stați în centrul istoric din Oradea la o terasă pe malul râului, cu vedere la un parc frumos. În timp ce luați o mușcătură din felul dumneavoastră preferat, admirați frunzișul unduitor al copacilor bătrâni de pe cealaltă parte a malului. Apoi, chiar în câmpul vostru vizual, o bunică și nepotul ei se îndreaptă spre copacul pe care îl admirați și, la îndrumarea ei, nepotul își lasă pantalonii în jos, se pune în vine și face treaba mare; brusc, aveți îndoieli în a mai lua o mușcătură.

Mi-aș dori să vă pot spune că a fost o situație excepțională, dar nu văd nimic diferit în parcul nostru din București. Din fericire, nu mănânc niciodată acolo, dar fac jogging regulat în zonă. Le-am numărat. Parcul nostru are șapte unități sanitare. În plus, există cel puțin 15 toalete chimice și o toaletă automată în parc. Totuși, văd în continuare băieței și fetițe pișăcioși încurajați de părinți să se “elibereze” în văzul lumii. În Belgia poți vedea statuile, în România vezi efectiv acțiunea. Scuza este întotdeauna aceeași: a merge la una dintre toaletele publice este o experiență murdară.

Soluția la o astfel de problemă este de obicei căutată in extremis în România. Fie nu folosești deloc toaleta, fie cheltuiești până la sute de mii de euro pe o toaletă ultramodernă. Cea din Pitești este realizată din beton armat în subsol, are lift și a costat suma record de 400.000 €.

În Slatina, toaleta automată a costat până acum 28.000 €. Recent, un băiețel de doisprezece ani a rămas blocat în ea. Odată eliberat, pompierii au raportat că cu toate acestea nu a suferit nicio traumă. Totuși, mă întreb dacă acesta este motivul real pentru care copiii aleg să facă treaba mică în parc.

COVRIG-19: Amintiri din Epoca de Aer

Traiam trei ani când am plecat din Tineretului, unde stăteam lângă parc, în Titan, lângă parcul IOR. În ciuda faptului că aveam iar un parc în apropiere, se simțea altfel. Îmi amimtesc că fosta mea vecină îmi spunea: aerul în Tineretului este ca la munte. Eram sceptic, dar am înțeles după mutarea în sectorul 3.

În Titan aerul era mai sufocant: zgomotul de mașini umplea spațiul, reducând păsările la tăcere.
M-am obișnuit să fug des la munte și la pădure ca să evit aerul poluat. Lucrurile au mers așa până s-a introdus starea de nebunie cu COVRIG-19.

Am întinerit rapid în câteva săptămâni și, ca în copilărie, lumea s-a micșorat: înainte să mă mut în România, am avut voie să traversez strada principală din cartier doar după ce am împlinit 12 ani.

Acum nu mai am voie să mă duc în parc, pot să merg doar pe străduțele din jurul blocului, iar când văd poliția fug. Așa făceam și în copilărie după ce făceam ceva rău. Cu toate astea, m-am obișnuit.

O vizită în pădurea Bucegi s-a transformat într-o plimbare pe strada Pădure Craiului. Acolo aerul e ca la munte și pentru că acum nu mai merg mașinile, aud cum într-o clipă de tăcere vântul dezmierdă frunzele copacilor. Mi se pare că nu are niciun rost să mă duc la munte: avem aer proaspăt chiar aici, chiar mai bine decât la Tineretului.

Totuși, atunci când o Dacie Logan cu girofar închis m-a întrerupt din reveria mea, mi-am dat seama: nu există pădure fără uscături.

Olanda – România: Leru-i Ler

Există lucruri care nu au rost pentru olandezi:

Leru-i ler.

În Olanda traversăm pe zebră în mod perpendicular fiindcă e mai sigur și mai eficient așa. În România se traversează în diagonală.

Leru-i ler.

Cultura olandeză (din nordul țării) oferă doar trei opțiuni dacă îți displace o situație:

  1. o accepți
  2. o schimbi
  3. pleci din acea situație

Cultura română adaugă două opțiuni:

  1. o ignori
  2. o ocolești

Leru-i ler.

Olandezii își dau mâna predominant în trei principale momente ale vieții:
– la prima întâlnire și la plecare
– când exprimă felicitări
– când transmit condoleanțe
În fiecare din aceste ocazii este important să se privească în ochi.

Femeile din România își dau mâna doar la prima întâlnire. Bărbații din România își dau mâna la fiecare întâlnire și nu se privesc în ochi.

Leru-i ler.

În Olanda se vorbește despre un compromis când ambele părțile vor câștiga ceva. În România se vorbește despre un compromis când unul face tot ce vrea altul.

Leru-i ler.

La metrou în Rotterdam se aude muzică clasică ușoară din difuzoare pentru că îi calmează pe pasagerii în așteptare și ține departe dependenții de droguri.

În București se aude foarte tare muzică de biserică prin difuzoarele din stațiile de metrou în timpul Crăciunului.

Leru-i ler.

Olanda este Olanda.

România este România.

Lerul este ler.

Sărbători fericite.

Ce tip de olandez știi tu?

Fosta mea colegă Sorina a zis o dată: fiecărui om îi trebuie un olandez în viața lui. Ceea ce Sorina nu a știut este că există mai multe tipuri de olandezi în București. Ce tip de olandez știi tu?

Tip 1# Colegul tău ciudat

Dacă lucrezi la o multinațională cu siguranță ai făcut cunoștință vreodată cu olandezul care vorbește tare, e insensibil și se plânge despre tot ce e în România (dar nu o părăsește). De fapt, n-ai nicio idee de ce a plecat din Olanda dacă compară tot ce vede în România cu ce se întâmplă în Țara Lalelelor. Păi, a plecat pentru că nici în Olanda nimeni nu îl place pe el.

Îl găsești în: zona Pipera / Aurel Vlaicu, centrul vechi, Tineretului

Tip 2# Antreprenor

Există un fel de upperclass olandez în România: mulți dintre ei sunt membri de NRCC, un business community. El nu este deloc integrat și rămâne într-o comunitate închisă, de pildă celebrează Sf. Nicolae la ambasadă.

Îl găsești în: Parcul Mogoșoaia, NRCC, la Maraton București, com. Pipera

Tip 3# Om căruia îi place în România

Sunt olandezi cărora le place în România și s-au stabilit aici pe termen lung. Vorbim de Johan Bouman care scrie pentru situl Republica și Stefan van Groningen care este CEO al Raiffeisen România. Stefan este de partea românilor într-atât, încât banca nu emite carduri de credit celorlalți olandezi (mi-a respins cererea pe bază de naționalitate). Trebuie să menționăm și pe Franz Olandezul, care trăiește cu rromii în Vizurești.

Îl găsești: oriunde, dar sună puțin ciudat.

Cu ce tip de olandez ai avut de-a face? Fă testul ca să afli!

Bună ziua

Tip 1: ‘Bune zivaa’

Tip 2: ‘Hello’

Tip 3: ‘Bună ziua’

Dă-mi un leu

Tip 1: ‘Nu’

Tip 2: ‘Hello’

Tip 3: ‘Nu’

Știți cumva cum ajung la Gara de Nord?

Tip 1: ‘Nu vorbesc’

Tip 2: ‘Hello’

Tip 3: ‘Cu mașina sau metroul?’

La brutărie: Da, spuneți…

Tip 1: ‘Vreau ăsta’

Tip 2: ‘Hello’

Tip 3: ‘O puine, vă rog.’

Ploaia în România

Bunicul privește gânditor, dar fără să se uite direct la nepoata lui, și începe să vorbească: „Aș fi vrut de fapt să repar acoperișul hambarului înainte să înceapă să plouă și mai mult. Pentru ce îți trebuie banii? că doar câștigi bine la oraș?” Nepoata lui ezită înainte să înceapă să-i explice. Știe că e o situație greu de înțeles: ”Știi tu, eu lucrez pe internet. Unul dintre lucrurile pe care le fac este să administrez niște ferme în locul unor persoane care nu au timp pentru asta. ”

Bunicul ascultă cu atenție în timp ce ea explică în continuare: ”Din când în când achiziționez materiale en-gros pe care le vând apoi cu comision proprietarilor fermelor. Sunt bani câștigați repede. De multe ori e vorba despre un nou tip de semințe sau grajduri mai moderne, de data asta am luat aparate de muls.” Bunicul aprobă dând din cap, până aici a înțeles, cu toate că are o întrebare pe care încă nu i-o adresează, pentru ca nepoata să-și poată continua relatarea.

Nepoata își umezește buzele și continuă: ”Am cumpărat aparatele de muls cu banii pe care i-am pus deoparte pentru copil împreună cu Valentin”. Face o pauză și bunicul se uită la burta acesteia, în care creștea strănepotul lui. Nepoata continuă cu voce emoționată: ”Acum a izbucnit o epidemie la o altă fermă și din cauza asta s-ar putea să fie nevoie să fie sacrificate toate animalele de la fermele pe care le administrez eu. În situația asta nimeni nu mai e interesat de aparate de muls. Eu și Valentin ne-am pierdut banii puși deoparte, cel puțin momentan. Dar eu sunt deja gravidă în opt luni și banii aceștia erau pentru nașterea Lilianei”.

Inspiră adânc pentru a-și continua explicația, dar bunicul o întrerupe cu o întrebare: ”În ce țară a izbucnit epidemia asta? N-am văzut nimic la televizor și nici n-am citit în vreun ziar. Pare destul de grav.” Nepoata ezită, ignoră totuși întrebarea și continuă: ”Valentin nu știe că am investit toate economiile noastre în aceste aparate, și ar fi mai bine să nici nu afle. Intenția mea era ca banii să nu lipsească decât o zi din cont și câștigul să fie o surpriză pentru el”. Nepoata începe să suspine: ”Lucrează așa de multe ore peste program… am vrut să-i fac și lui o bucurie”. Pe bunic îl doare să o vadă pe nepoată-sa așa. Îi aduce aminte de cum se simțise fata atunci când i-au murit ambii părinți.

După aceea bunicul își consolează nepoata, îi aduce o ceașcă de ceai cu un biscuit și după ce aceasta se mai liniștește puțin, îi adresează întrebarea care îi venise în minte mai devreme: ”Carmen, eu știu că pe internet se pot face multe, și chiar dacă eu unul nu l-am folosit niciodată, citesc în ziar tot felul de grozăvii despre asta. Deci nu exclud posibilitatea de a administra online o fermă – sau chiar mai multe. Ceea ce nu înțeleg eu e cum de ți-au ajuns banii din economii pentru un singur aparat de muls, nu mai zic pentru mai multe!”

Carmen se temuse de întrebarea asta, dar era de așteptat. Se gândește puțin și răspunde: ”Fermele de care mă ocup sunt proprietatea unor chinezi bogați. Fac parte dintr-un joc popular. Fermele, boala, aparatele – toate există doar pe internet.”

Bunicul a trăit suficient de mult pentru a ști că nu este corect să condamni ceva ce nu înțelegi pe deplin. Pe vremea când lucra el la o fermă de stat, semințele se plantau urmând un plan cincinal. După aceea recolta era vândută la magazinele de stat, care, la rândul lor, revindeau produsele angajaților întreprinderilor de stat. Acest sistem era departe de a fi perfect, dar cel puțin trebuia să te ocupi practic de agricultură pentru a obține o recoltă. Acest lucru pare să se fi schimbat.

O întreabă pe nepoata lui cum o poate ajuta. Răspunsul nu a fost cel la care sperase: ”Avem nevoie de bani, bunicule. O să vină bebelușul și încă nu are nici măcar pătuț. Poate să fie sub formă de împrumut. Când trece epidemia care afectează vacile, sigur voi putea vinde țarcurile. Te rog, bunicule!” Bunicul stă pe scaun și se uită pe fereastră la poteca din grădină acoperită de apă și la acoperișul șubred al hambarului. Încă nu vrea să-i dea niciun răspuns. Decide să aplice o tactică prin care să tragă de timp: ”E important să îl suni pe Valentin. Nu poți lăsa ca relația ta să se bazeze pe minciuni”. Nepoata sa aprobă din cap.

Răspunsul bunicului nu a fost cel la care se așteptase, dar nici nu-l putea învinovăți cu nimic. Pune mâna pe telefonul mobil și îl sună pe Valentin. Îi spune despre economii și despre bolile din joc, dar și că poate banii obținuți de el lucrând peste program vor acoperi pierderile. Valentin rămâne fără cuvinte. Carmen simte că ceva nu e în ordine și îl roagă să îi spună ce anume. După ce primește răspunsul, rămâne ea însăși fără cuvinte. Zice că va vorbi încă o dată cu bunicul. Apoi închide și se uită îngrozită la acesta. Buzele îi tremură.

Începe să-i spună prevăzător: ”Valentin este suspendat la locul de muncă pentru amenințare și distrugere”. Bunicul este surprins. Soțul lui Carmen este un băiat liniștit, IT-ist – cum e posibil să ajungă într-o astfel de situație? Nepoata observă privirea uimită a bunicului și explică: ”A spus că fusese foarte stresat din cauza orelor suplimentare. Azi a avut loc o vizită de lucru printr-un apel video cu filiala indiană a companiei pentru care lucrează. Pentru aceasta, a fost folosit un robot.”

Bunicul făcu ochii mari pe măsură ce nepoata sa povestea mai departe: ”Indianul care manevra robotul se pare că se apropia mereu prea mult. După un timp, Valentin nu a mai suportat asta și i-a adresat persoanei de pe ecran tot felul de vorbe urâte. După aceea a împins camera de filmat și în felul acesta a trântit și robotul. Nu știu dacă a făcut asta în mod intenționat. Din cauza asta bărbatul din India a chemat paza, deoarece s-a simțit amenințat. Acum lui Valentin i-a fost refuzat accesul la biroul și l-au suspendat provizoriu, fără plata salariului.” Bunicul clatină din cap. El știe deja ce înseamnă asta.

După ce nepoata a plecat spre oraș, bunicul stă la poartă cu vecinul. În timp ce beau împreună un pahar de rachiu, îl întrebă pe vecin dacă nu cumva mai are lemne. Vecinul, care trebuie să se gândească la propriile sale provizii întrebă care este motivul acestei solicitări. ”Pentru reparații urgente la acoperișul hambarului”, sună răspunsul lui scurt. ”Dar n-ai pus bani deoparte pentru asta? Chiar pentru un acoperiș nou-nouț?” întreabă vecinul. Bunicul aprobă dând din cap ”dar a trebuit să-i dau banii nepoatei mele”. ”O urgență?” întreabă vecinul. Bunicul oftează: ”Nepoată-mea a investit banii puși deoparte pentru copil în aparate de muls care nu există și bărbatul ei stă acasă neplătit pentru că s-a certat cu un robot din India”. Vecinul dă din cap înțelegător și toarnă niște rachiu pentru amândoi. ”Cred că mai am niște lemne pe undeva”, răspunde el.

Din Justus van Kampen (2017), Beginnen zonder Einde tradus de Alexandra Șerban.

Justus van Kampen a decedat în spitalul din Satu Mare la data de 24 mai 2015. Ajunsese acolo după ce a fost lovit de o căruță cu cal, în timp ce se plimba pe un drum de țară din împrejurimi. Deși leziunile au părut la prima vedere superficiale, o bacterie cu care a fost infectat în spital i-a fost fatală. Printre lucrurile pe care acesta le-a lăsat în urmă se numără și un hard disk cu câțiva terabiți de date, printre care multe fișiere text. Prima serie a acestor fișiere a fost publicată și lăsată la aprecierea cititorilor.

Blochist

Blochit - olandezulvietiitale.wordpress.com

BLOCHÍST, -Ă, blochiști, -ste s. m., adj. 1. S. m. (Persoană) care locuiește într-un blochaus 2. S. m. și f. Persoană considerată în raport cu blochaus în care trăiește; om din partea blocului.

– d. ol. blochaus > bloch + ist.

De pildă:

a) Andrei stă în timpul zilei in fata blocului lui. El este un adevărat blochist.

b) În privința scăderii impozitelor locale, blochiștii sunt favorizați.

c) În cursul zilei de ieri, blochiștii au scandat împotriva administratorului în piața Universitate.

5 Lucruri de facut dacă aveți o reclamație în stil românesc*

Dacă faceți o reclamație n-aveți nevoie doar de plângerea în sine cât, și de model în care o faceți.

  1. Când reclamați, folosiți un ton mai ridicat și mai tare decât sunteți obișnuit. Așa reiese că sunteți foarte dezamăgit(ă).
  2. Dacă sunteți nemulțumit de un produs, nu e de ajuns să vorbiți tare, ci trebuie să vă folosiți tot corpul, de pildă, să ridicați brațele.
  3. Dacă produsul a fost stricat din cauza dumneavoastră, îi ziceți vânzătorului că ‘s-a stricat’ . Până la urmă, suntem vinovați doar în fața lui Dumnezeu.
  4. Dacă produsul s-a stricat cu adevărat și dupa ați încercați să-l reparați nu îi spuneți vânzătorului, ci vă plângeți că producătorul a fost un amator.
  5. Să faceți o plângere este un obicei aproape sfânt. Nu o faceți neapărat pentru că produsul este stricat: faceți o plângere pentru că tatăl dumneavoastră a făcut-o, și bunicul, și străbunicul etc. Este o chestiune de onoare! Tot înainte!

* Autorul nu se face responsabil pentru efectele produse de citirea acestui text. Reclamațiile nu sunt aceptate.

MEGA NAȘPA pe Bulevardul Pionierilor

În timpul comunismului Bulevardul Tineretului se numea Bulevardul Pionierilor. Într-un loc anume, ambele nume încă stau unul lângă altul.

De obicei, în anii pionierilor se întâmplă să stai la coadă la magazinele alimentare pe bulevardul și să descoperi că n-au ce să-ți vândă.

Acum, avem Mega Nașpa și pe Bulevardul Tineretului, unde am stat în coadă nu de mult cu o pâine în mână. Am stat cam 20 minute la rând, s-a făcut o coadă mare din cauza că și-a schimbat sistemul la casă de marcat.

Când a venit rândul meu, pâinea ‘mea’ nu apărea în sistem. Casiera a încercat tot ce a putut apoi a chemat-o pe sefa ei. Șefa a încercat din nou tot ce a încercat deja casiera, apoi mi-a zis concluzia: ‘Mă scuzați, dar nu pot să vă vând pâinea aceasta dumneavoastră’.

Afară, fără pâine, am realizat că nu s-au schimbat multe pe Bulevardul Tineretului în ultimii 30 ani: încă stai la coadă, încă nu au ce să îți vândă, băi(!), e mai bine că au lăsat semnul cu Bulevardul Pionierilor.

O susțin pe Viorica Dăncilă

Ca un olandez care trăiește în România și învață limba română, trebuie să declar: eu o susțin pe Viorica Dăncilă, doamna prim-ministru al României. Doamna este criticată pentru că nu vorbește corect românește. Multă lume nu înțelege cât de dificilă este limba română și de cât curaj este nevoie ca să o vorbești: câte elemente se pot schimba într-o propoziție. Măcar doamna Dăncilă pronunță limba potrivit. Eu stau aici de trei ani și încă nu pot să cumpăr o pâine de la brutărie sau o lămâie de la piață fără să fiu bătut din cauză că pronunț pe î ca pe u. Așa că eu o susțin pe doamna prim-ministru în demersul acesteia de a învăța limba română.

Îi propun doamnei Dăncilă ca împreună să preluăm activitatea Academiei Române și să modificăm limba un pic. În afara de ‘greșelile’ ei propun următoarele modificări:

  • ‘Mai cola avem?’ în loc de ‘mai avem cola?’;
  • ‘Este adeverință ‘ în loc de ‘este adevărat’;
  • ‘Ai temă?’ în loc de ‘îti e teamă?’
  • ‘I.l.d.’ în loc de ‘în loc de’, etc.

Și dumneavoastră o puteți susține pe doamna Dăncilă pe durata procesului de învățare. Arătați-vă susținerea în comentarii!